Istoria limbii romane (vol. I)

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.”
Al. Rosetti
Lucrarea de față – parte a unui amplu proiect realizat sub egida Academiei Române, având ca obiect istoria limbii române de la origini până în epoca actuală – descrie procesul constituirii românei ca idiom neolatin autonom, precum și evoluția acesteia până la începutul secolului al XVI-lea (1521). Volumul este structurat în trei mari secțiuni: prima – consacrată evoluției de la latină la română, a doua – celei mai vechi perioade din istoria limbii române, idiom vorbit originar pe o arie amplă, situată atât în nordul, cât și în sudul Dunării, așa-numita română comună, și a treia – celei mai vechi perioade din istoria dacoromânei, dialectul vorbit în nordul Dunării, după dezagregarea unității românești originare, așa-numita dacoromână comună. Aspectele de istorie internă, privind evoluția diverselor sisteme lingvistice configurate în timp, sunt puse în relație cu unele aspecte de istorie externă, considerate relevante. Descrierea faptelor de limbă se bazează pe reconstrucție, date fiind insuficiența și uneori chiar absența atestărilor. Explicațiile propuse au caracterul unor ipoteze.